Marin Ionescu văzut prin ochii familiei
Marin Ionescu a fost un om cunoscut, apreciat și iubit de mulți, iar felul în care și-a trăit viața a avut un impact deosebit asupra tuturor, mai ales asupra copiilor săi. Amintirile despre el rămân pentru totdeauna întipărite în inimile familiei, iar depănarea lor sporește dorul de cel care a fost tatăl lor pe acest pământ.
Deși Dumnezeu a îngăduit ca el să vină pe lume într-o familie săracă, fără posibilități materiale și fără acces la multe studii, Marin a fost înzestrat cu o inteligență deosebită și daruri duhovnicești pe care le-a folosit într-un mod altruist. Familia lui nu-L cunoștea pe Domnul, iar el nu Îl căuta, dar planul lui Dumnezeu pentru acest tânăr fragil, sfios și tăcut era deja hotărât din veșnicii. Ochii Domnului au fost mereu asupra lui.
Mutându-se la București, Marin a locuit cu chirie pe strada Cezar Bolliac, unde a cunoscut-o pe Maria, o tânără veselă și plină de energie, care i-a cucerit inima. Între ei s-a ridicat însă un obstacol de netrecut: Maria Îl iubea pe Dumnezeu și își predase viața lui Isus. Refuzul ei a fost categoric, chiar dacă el era un băiat frumos și cu o personalitate atrăgătoare. Maria a postit și s-a rugat mult, dorind ca voia Domnului să se împlinească, nu voia ei. Curiozitatea și dorința de a-i câștiga inima au făcut ca Marin să viziteze adunarea, fără să știe că Dumnezeu îl aștepta acolo. Domnul i-a cucerit inima pentru totdeauna, iar din acel moment viața lui s-a schimbat fundamental. Pecetea Duhului Sfânt a fost pusă pe sufletul lui, iar darul mântuirii a venit împreună cu darul unei familii minunate.
Viața de familie a lui Marin și Maria a fost un adevărat poem, o mărturie extraordinară atât pentru copiii lor, cât și pentru toți cei care i-au cunoscut. Amintirile care îi leagă pe copii de tatăl lor sunt pline de tandrețe, iar viața lui i-a marcat pe fiecare în mod unic și special. Sacrificiul părintesc a fost prezent în multe ocazii.
Fratele cel mare Cornel, își amintește cum, în timpul foametei de după Al Doilea Război Mondial, părinții le-au dat copiilor tot ce aveau – puțină mămăligă cu marmeladă de prune – iar ei au băut doar apă, mulțumind Domnului că au putut să-și hrănească copiii.
Pentru Rodica, sora cea mare, tata a fost întruchiparea bunătății și a înțelegerii. Dragostea lui a fost atât de mare încât ea s-a rugat fierbinte ca Dumnezeu să nu-l ia din viață până nu se pocăiește și ea. Pentru copii, Marin a fost o mărturie vie a dragostei lui Dumnezeu.
Valentin, un alt frate, povestea cum îl surprindea pe tata noaptea, în genunchi la patul fiecărui copil, rugându-se în șoaptă pentru fiecare în parte. Rugăciunile părinților credincioși au avut un rol esențial în viața familiei.
Lidia își amintește că, la moartea mamei, cuvintele tatălui lor au determinat-o să-L primească pe Domnul în inimă. Deși era greu de înțeles de ce mama, atât de implicată în lucrarea Domnului, a plecat atât de devreme, răspunsul tatălui a fost că poate Domnul a cerut viața mamei pentru ca ea, Lidia, să se pocăiască. Deși i-a fost luată „lumina vieții” pe pământ, Marin a înțeles și a acceptat sacrificiul. Astfel, încă un copil a intrat pe poarta cea strâmtă.
Totuși, nu toți copiii au ales calea credinței. Doi dintre frați, Eugen și Daniel, au trecut în veșnicie fără să-L primească pe Domnul, iar familia încă oftează pentru ei, știind că nu îi vor mai vedea niciodată. Pe sora lor, Vera, care a trăit doar șase luni, o așteaptă însă în veșnicie.
Pentru Magdalena, mezina familiei, tata a fost un punct luminos toată viața. Îl considera cel mai bun tată din lume și se mândrea cu el în fața celorlalți copii. O alinta „Moțul lui tata”, iar amintirile cu el – de la bomboanele aduse de la serviciu, la momentele când îi împletea părul sau îl urmărea pe stradă – au rămas vii și prețioase. Marin a fost nu doar tatăl, ci și mentorul ei, cel care i-a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod viu și atractiv, pictând imagini cu ajutorul cuvintelor și dezvăluindu-i un Dumnezeu sfânt, drept și plin de bunătate.
Bunătatea și îndurarea lui Marin au fost evidente nu doar în familie, ci și în comunitate. El ierta cu ușurință năzdrăvăniile copiilor, îi sfătuia cu răbdare și le insufla integritate, perseverență și responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Casa Ionescu (cunoscută de apropiați ca “Hotel Ionescu”) era mereu deschisă oaspeților, primirea acestora fiind o adevărată tradiție de familie. Chiar și când resursele erau limitate, musafirii erau tratați cu dragoste și generozitate, iar ospitalitatea lor a rămas proverbială.
Marin Ionescu a fost apreciat nu doar de familie și prieteni, ci și pentru râvna lui în răspândirea Evangheliei, atât în București, cât și în țară. Concediile lui și ale Mariei nu erau petrecute la munte sau la mare, ci în „circuite” de evanghelizare în țară, unde predica Evanghelia. Când puterile fizice i-au slăbit, nu a încetat să slujească, ci a continuat să petreacă ore întregi în rugăciune pentru salvarea multor suflete.
Evrei 13:7 ne îndeamnă: „…uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința…” Marin Ionescu și-a sfârșit cu bine alergarea, a fost credincios până la moarte și își va primi răsplata de la Isus Hristos, pe care L-a iubit și L-a slujit cu credincioșie. Acum se odihnește de lucrarea lui și se bucură veșnic în splendoarea cerului, iar cei care i-au urmat exemplul așteaptă cu nerăbdare clipa revederii.
Semnează,
Magdalena Giuroiu-Ionescu,
alături de Cornel Ionescu, Rodica Balatica-Ionescu și Lidia Voicu-Ionescu